Puncția pericardică (pericardiocenteză)

Este o tehnică chirurgicală minim invazivă prin care se permite evacuarea lichidului acumulat în sacul pericardic. Acest sac este constituit din două membrane suprapuse, ce înconjoară inima.

În cazul intoxicațiilor, infecțiilor, traumatismelor, neoplaziilor, sau neavând o cauză cunoscută (idiopatice), spațiul dintre cele două membrane se modifică, pierzându-și proprietatea de cavitate virtuală. Membranele se pot îngroșa și lichidul acumulat între acestea poate avea diferite caracteristici celulare.

Acumularea unui volum mare de fluid, sau acumularea rapidă a unei cantități mai mici, pot determina incapacitatea inimii de a se relaxa și de a contracta eficient (tamponada cardiacă).

Îndepărtarea lichidului acumulat reprezintă o urgență, imediat după ce diagnosticul este cofirmat ecografic. Puncția are scop dublu: terapeutic (funcția cardiacă se restabilește chiar în timpul acestei intervenții) și de diagnostic: lichidul extras va fi analizat în laborator.

Semnele clinice sunt reprezentate de prezența sunetelor cardiace greu audibile, puls slab, frecvență cardiacă crescută, frecvență respiratorie mare, uneori leșin.

Pacientul nu necesită în general sedare, dar se recomandă efectuarea anesteziei locale.

Animalul se plalează în decubit sternal sau lateral, iar zona se pregătește prin tundere și dezinfectare. Ecoghidajul oferă detalii importante asupra locului de puncție, dar se poate efectua și în absența acestuia, dacă diagnosticul a fost confirmat anterior.

Este importantă monitorizarea ECG si plasarea unui cateter intravenos, pacientul primind pe această cale fluide și terapie cardiacă, în situațiile în care aceasta este necesară.

După finalizarea procedurii, animalul rămâne, pentru o perioadă stabilită de medici, conectat la ECG și primește în continuare aport intravenos de fluide.

Puncția pleurală (toracocenteză)

Această tehnică minim invazivă reprezintă introducerea unui cateter în spațiul pleural și extragerea conținutului gazos sau fluid din interiorul acestuia. Procedura poate fi folosită pentru diagnostic, dar, mai mult decât atât, poate fi un gest medical ce face diferența între viața și moartea companionului dumneavoastră.

Proprietarul sesizează modificarea respirației animalului de companie: este frecventă și realizată cu efort. De asemenea, relatează modificarea stării generale, observând că prietenul patruped refuză să mănânce sau să bea apă. Medicul veterinar constată prezența modelului respirator de tip restrictiv, cu inspirație amplă și expirații rapide, superficiale, ce antrenează uneori peretele abdominal. Sunetele cardiace și respiratorii sunt greu de identificat în cadrul ascultației.

Diagnosticul se realizează rapid, evitând agravarea stării animalului prin investigații ample, laborioase. Prezența acumulării de lichid  sau de aer se poate pune în evidență radiologic, cu precauție pentru contenția ce poate determina decompensarea cardiorespiratorie. Ecografia toracică oferă posibilitatea unui diagnostic de urgență realizat cu stress minim pentru pacient.

În cazul confirmării prezenței efuziei pleurale sau a pneumotoraxului, puncția pleurală se impune imediat, această decizie promptă putând salva viața animalului.

Pacientul este așezat în poziția cea mai confortabilă pentru respirație, de obicei în decubit sternal. Se recomandă oxigenoterapia, realizată în paralel cu efectuarea manoperei. Pacientul nu va fi anesteziat, dar poate primi o doză mică de sedativ. Zona toracică de elecție necesită tundere largă și dezinfectare. Lichidul obținut se analizează în laborator.

Recuperarea este rapidă și remarcabilă, observându-se în timpul efectuării manoperei îmbunătățirea respirației și calmarea pacientului.

După efectuarea acestei proceduri, pacientul va fi lăsat să se odihnească, urmând ca medicul să decidă asupra tipului și momentului efectuării următoarelor investigații.